De ziua mamei
Mi-aduc aminte de-o vara calduroasa, nu asa ca acum, dar tot. Era 28 iunie, mai exact de ziua mea, cand m-am trezit dimineata devreme, plina de entuziasm numai la gandul c-aveam sa primesc cadouri si or sa vina copiii la mine. Implineam vreo 8-9 ani, cred si imi aduc aminte ca mama nu era acolo sa ma pupe pe frunte si sa-mi zica la multi ani, iar chestia asta mi-a stricat deodata buna dispozitia, mai ales ca eu plangeam de cate ori mama intarzia cand trebuia sa vina acasa. Frate-miu nici o treaba n-avea, nici atunci, nici acum. Imi tot zicea sa nu ma mai agit, ca vine ea. Si a venit. O vad cum era incarcata de sacosi si arsa de soare. Simt imbratisarea ei fierbinte si acum, de cate ori mi se face dor de casa. M-a strans tare si mi-a zis ca nu aveam motive sa-mi fac griji: ea n-o sa plece niciodata. Apoi a inceput sa scoata cu grija toate cadourile din lume pe o masa. Nu-mi dau seama nici acum cum incapeau, pentru ca erau tare multe. Era felul ei de a ma bucura cat ar fi reusit s-o faca doi parinti. Iar eu eram tare fericita, pentru ca mama era si mama si tata.
Si este inca, cea mai buna mama din lume. Si vreau sa cred ca daca-i spun de multe, multe ori la multi ani, n-o sa plece niciodata. Si daca nu m-a nascut cu aripi, dar m-a invatat sa zbor, sper sa mai faca o vraja sa-si tina si promisiunea.