Povestea unui telefon
Am ajuns, în sfârşit, la concluzia că-mi doresc cu adevărat o relaţie. Nu e un lucru uşor de recunoscut pentru mine. Într-un fel sau altul am ajuns să văd nevoia de oameni în contextul unei relaţii ca pe o slăbiciune. Nu ajută cu nimic faptul că acestă dorinţă este bazată pe nevoie. Sunt obosit. Nu mai vreau să fac asta singur. Viaţa mea trebuie împărtăşită. Vreau o persoană care să se uite să se uite la mine şi să mă vadă pe mine. Adevăratul eu.
Sunt pasional doar cu câţiva oameni. Pentru că nu mă încred în oameni cu uşurinţă. De-asta ţin foarte mult la adevăraţii prieteni pe care îi am.
Dacă nu aş crede în dragoste, nu aş putea să fiu atât de fericit pe cât sunt acum. Dragostea îmi este cel mai bun prieten. Oricine nu crede în dragoste ar trebui să înceapă să creadă înainte de a-şi rata şansa să găsească împlinirea.
Am visat dintotdeauna să-mi găsesc jumătatea. N-am încetat niciodată să cred că sufletul meu pereche există cu adevărat. Că există cineva în viaţa mea la care ţin mai mult decât la mine.
Şi sunt deja îndrăgostit de tine. Este pentru prima oară când mi se întâmplă. Vreau să-mi împart viaţa cu tine. Dacă ai simţi pentru mine măcar jumătate din ce simt eu pentru tine, aş muri fericit. Îţi dăruiesc tot ceea ce sunt eu. Simt că nu există chiar nici un sens în a minţi, pentru că în cazul ăsta nu împătăşeşti lumii adevăratul sine şi nu te mândreşti cu ceea ce eşti.
Oricât de mult mi-ar displăcea să o spun, sunt stereotipul persoanei emoţionale. Dar nu sunt emoţional. Sunt doar eu însumi. Se aşteaptă de la mine să vorbesc şi să acţionez într-un fel anume sau cel puţin aşa mi se spune. Sunt pur şi simplu eu. Personalitatea mea are mai multe laturi. Sunt diferit în multe aspecte pentru că pot fi. Mă schimb neîncetat şi nu cred că pot fi clasificat într-un fel sau altul.
Oamenilor le place să-i aşeze pe ceilalţi în cutiuţe micuţe. Uneori lumea încearcă să mă aşeze şi pe mine într-o cutie şi sunt uimiţi că nu încap.
Schimb într-una ceea ce sunt: felul în care arăt, stilul meu, credinţele, atitudinea, ţelurile mele. Nu rămân aceeaşi persoană pentru mai mult de două luni. Mă schimb neîncetat.
E greu să fii tu însuţi, căci cine devii atunci când eşti « tu »? Eu cred că este o sarcină extrem de dificilă, aproape imposibilă, să fii cu adevărat tu însuţi. Atunci când eşti cu cineva, de obicei te porţi în aşa fel încât să completezi ideea sa despre « tine ».
Mă bucur că nu sunt cine cred ei că sunt. Faptul că am o faţă ascunsă, că ştiu că se înşală când mă judecă şi mă critică ca pe un stereotip, îmi dă un sentiment plăcut, ca şi cum sunt mai puternic decât ceea ce vor ei să fiu. Nici măcar nu mă pot decide cine sunt.
Lipsa mea de empatie face din mine un strateg potrivit, un om de mijloc şi un excelent negociator. Dezinteresul faţă de prietenie şi dragoste mă face suficient de distant pentru a le fi câştigat pe amânduă din oficiu, dacă aş fi vrut.
De ce să nu-i dai o şansă să-ţi fiu prieten? Voi râde cu tine când vei fi vesel şi fericit. Voi plânge cu tine când vei fi trist. Voi aprinde o lumânare pentru tine când vei fi înconjurat de probleme aparent imposibile.
Vorbeşte-mi! Dacă nu comunicăm, nu va merge niciodată. Am muncit mult şi am suferit îndeajuns în vremurile grele. Un suflet-pereche este persoana cu care eşti cel mai fericit. Ai fi aşadar, mai puţin fericit cu oricare altă persoană existentă.
În unele zile sunt singura persoană cu care vorbesc cât e ziua de lungă. Presupun că asta mă face prietenul meu cel mai bun. Uneori îmi ţin mâna stângă cu cea dreaptă şi-mi spun că nu sunt singur pentru că sunt cu mine însumi.
Acest text este o transcriere a textului instalaţiei audio din cadrul proiectului Ars Telefonica: Lasă-mă să te ţin de mână, de Iratxe Jaio şi Klaas van Gorkum.