Scaune frumoase
Întodeauna mi-au plăcut scaunele bunicii, pentru că toate erau verzi. Avea unele din lemn, scrijelite şi cu vopseaua luată. Când ne jucam, faceam casă din ele. Ne ascundeam sub alea mai înalte şi care aveau stinghia
de picioare jos. Cele mai noi nu erau aşa bune pentru că aveau suportul de picioare la mijloc şi nu puteam intra sub ele. Îmi plăcea să stau la masă pe unul din alea, c-aveam picioarele mici şi numai pe alea puteam să-mi rezem picioarele.
Îmi aduc aminte şi de scaunele verzi alea frumoase. Erau din lemn dat cu lac şi îmbrăcate într-o stofă verde, groasă. Alea miroseau mereu a naftalină, pentru
că le ţinea în camera « de la faţă ». Numai când era Sfânta Maria le scotea şi-apoi îi lua o zi să le facă la loc frumoase. Când am organizat primul revelion cu prieteni la bunica i-am pătat 2 dintre ele. S-a supărat un pic, dar ştia că oricum ea nu mai avea cui să-i arate scaunele ei frumoase. La o zi de naştere am avut parte de cea mai mare bătaie cu tort. Atunci s-au umplut de frişcă, iar după bălăcăreala cu furtunul nici că mai aveau cum să devină din nou cum au fost.
După ultima întâmplare buni a scos toate scaunele la soare şi-a văzut că mai are doar două frumoase. Le-a pus deoparte şi peste 3 zile le-a dus la biserică. Nu ştiu dacă am mai văzut de atunci scaune verzi atât de frumoase, dar sper ca acolo să fi avut cineva grijă de ele.
P.S.: Imi mai place si scaunul verde din imaginea de aici.