Un drum cu cateva fiinte curioase

• Posted on 29 mars 2011
• in I-story, oameni, Paris
• by Roxana

---

In seara asta, pe la 7, eram pe ultima suta de metri din traseul de o ora si 15 minute de la lucru pana acasa. Pe peron la Nation facusem un calcul si-mi ieseau mai putin de 10 ore dormite in ultimele 2 zile. Simteam acum ca n-ar fi trebuit sa mai citesc o poveste ieri noapte si apoi sa caut cuvintele noi in dictionarul francez-roman pana la 3 dimineata. Acum eram asa nerabdatoare sa ajung in canapeaua mea verde cu fundite ca nici nu mai vroiam sa ma uit in jur.

Pe linia 9, dupa vreo 30 de secunde de asteptare in ingramadeala de rush hour in Paris, imi gasesc un loc in vagonul care avea sa ma lase fix la iesirea de la metrou cea mai apropiata de bulevardul care urca spre numarul 5, unde stau florile colorate pe balconul nostru.

Eram chiar mai bucuroasa decat obosita ca am reusit sa prind un loc in vagonul ala si sa-mi odihnesc picioarele batute de pantofii rosii de primavara. « Esti o norocoasa sa prinzi un scaun la o ora ca asta », ziceam in gandul meu. M-am asezat imediat multumita de mine, chiar vizavi de doamna pe care o urmaream inca de pe peron. Aceasta avea picioare atat de subtiri ca cizmele ei pareau sa fie pentru un gigant facute. Imi imaginam acolo pe peron, cum calcaiele ei mici si inguste ca pulpele de la picior pot sta pe jumatate de toc gros, lat si inalt, in echilbru si cu 2 traiste mari cat trunchiul ei in maini. Trecand peste imaginea asta, tocmai ma gandeam sa-mi scot cartea magica din geanta si sa zbor cu mintea pana la capat de linie in cateva clipe, asa pe nesimtite. Cu o mana pe fermoar si una cotroboind in interiorul gentii, mi-am aruncat privirea de jur imprejur, ca sa vad cine se uita la mine cand citesc si se plictiseste gandindu-se ca daca ar avea o carte care-l face sa zambeasca la fel, ar fi mai usor drumul spre casa.

N-am putut insa sa-mi arunc privirea, pentru ca m-am trezit direct plonjata intr-un tunel, intr-un metru cu fiinte curioase. Deja ma deranja sunetul muzicantului care canta ca la un fel de vioara cu o pana, cand am vazut un barbat cu fruntea de sus incruntata apasandu-si nervos sprancenele asezate pe a doua frunte la vreo 5 cm mai jos. Omul care canta cu o pana il impungea sa-i dea si lui cativa centi. Ma gandeam ca barbatul cu doua frunti era si el un norocos. Putea sa fie stresat oricat. Avea a doua frunte sa fie linistit in acelasi timp, fara ca ridurile nervoase de pe fruntea de sus sa-i atinga calmul interior pe care-l puteai citi in ochii lui. Desi parea cam iesita din comun lungimea capului sau, nu era mai ciudat decat vrajtoarea cu Iphone din stanga mea. O femeie la vreo 65 de ani, cu cateva fire albe prin parul negru, negru, imbracata in negru, mica si slaba si cu pielea imbibata de parfum de cedru ca hainele unui preot mirosind a tamaie, se indeletnicea sa scrie un mesaj pe telefon cu unghiile violete, lungi de 2 cm si atat de ascutite la varf ca-i foloseau drept stylet. La inceput eram curioasa daca se aude vreun scartait pe touchscreen. Imediat insa devenisem mai interesata sa vad daca femeia avea ochii acoperiti de urdori. In fata mea o fata cu capul triunghi cu baza acoperita de par, se uita destul de insistent la mine incat sa observ ca purta 3 cruci de marime in ordine crescatoare la gat. Ultima si cea mai mare, din fosfor topit in plastic, proiecta 4 unghiuri de 90 de grade pornind din acelasi punct pe drapelul albastru de 3 metri inaltime, pe care fata il tinea strans in mana. La fiecare statie steagul iesea din clama de par cu care era prins in jurul batului, iar fata il infasura repede la loc, sa nu se deszvaluie asa in public.

Am ajuns la capat fara sa inteleg zgomotul instrumentului din tunel, fara sa vad ochii vrajitoarei si mai devreme decat as fi putut afla ce facea fata cu steagul albastru. Am iesit la aer… si printre barbati cu robe lungi si pielea maslinie, miros de castane coapte si cantecul ofertelor de flori de primavara, am ajuns acasa.

Étiquettes : credinta, fiinte curioase, Iphone, metroul parizian, omul cu 2 frunti, vrajitoare